Iata ursita omului: astazi el desfasoara blandele frunze ale sperantei; maine se acopera de flori si aduna asupra-i toate splendorile inflorite; in cea de-a treia zi se iveste un inghetat ucigator... si atunci el se prabuseste - aceasta ii este natura.

Aplicase de foarte putin timp la jobul de betivan profesionist. El, care nu se intelegea deloc cu alcoolul. Treaba i-a iesit de minune si ajunsese chiar sa fie beat toata ziua, multumit de proprietatile clar mai bune decat cele ale sugativei. Putea acum sa dea si lectii altora, neinitiati inca in tainele acestei meserii. Partea cea mai frumoasa, de departe, era data de invidia celor din jur, cei care se credeau trezi. Nu intelegeau cum de el mergea mereu pe sapte carari iar ei se rataceau pe una singura...

Iata ursita omului... - Poza 1Inainte sa-si inece inchipuitul amar in bauturi spirtoase si respingatoare, traia un pic cam izolat. In camaruta de sus, plutea mirosul acela divin, de carti vechi, imprastiat de aerul rece ce patrundea nestingherit prin golul ferestrei. Statea la masa, printre tomuri, cu fruntea transpirata si sub atenta observatie a celor doi tantari ce isi plangeau de mila unul altuia, ca nu au ce sa soarba. De ceasuri intregi, cauta un drum, asa cum fac oamenii inainte de culcare sau in anumite clipe. Drumul catre sine. A acceptat intr-un sfarsit ca omul se aseamana cel mai bine cu melcul. Ca si la melc, incurcate sunt caile omului catre sine insusi...

Inainte de retragerea aproape cu steag alb, voia sa devina cu tot dinadinsul un dezagreabil. Planul i-a reusit de minune, fara mari stradanii. Toti aveau o neplacere marcata atunci cand dadeau ochii cu el si el se bucura impunandu-si ideile fortate, construite cu de la sine acord intr-un mod eronat, coafate cu o imaginatie pe alocuri bolnava. Nimeni nu-l mai recunostea. Asta a durat o perioada, pana cand a decis ca este momentul oportun pentru a se retrage in munti. In munti de carti, asemeni lui Don Quijote...

Inainte de departarea de prieteni, se intampla sa iubeasca pe cineva. Credea ca iubirea adevarata, cu foc si pasiune, ne face copii. Magia care te invaluie aduce cu cea a copilariei, in care pur si simplu vezi lumea... altfel. Timpul, ca un copil care se joaca, arunca riduri, ani, griji, dificultati peste oricine, ducandu-si oamenii tot mai departe de fragedele varste. Au mai existat si alte iubiri inainte, dar acolo fusese cu totul altceva. Acum, el se reinventase, acoperindu-se treptat in frunze si flori. Nici nu credea ca EA putea pleca, asa dintr-o data. De fapt, plecase incetul cu incetul, in fiecare zi, putin cate putin.

Inainte sa descopere iubirea, un sentiment atat de vechi si totusi nou pentru fiecare, se chinuia sa se adapteze la noi si noi conditii. Gresea si invata perpetuu. Azi intra sub un scut de care nimeni nu putea trece, maine se descoperea complet si toti il indrageau. Cicluri, cicluri. A avut chiar si o lunga perioada in care incerca sa multumeasca pe toata lumea. A inteles, apoi, ca asta e cea mai sigura cale catre dezastrul propriul si a mai abandonat-o, pe ici, pe colo. Dar cu speranta, tot inainte...

Iata ursita omului: astazi el desfasoara blandele frunze ale sperantei; maine se acopera de flori si aduna asupra-i toate splendorile inflorite; in cea de-a treia zi se iveste un inghet ucigator... si atunci el se prabuseste - aceasta ii este natura. (Shakespeare)

Un articol de: Ianis