Ezer se plimba descult, sarind peste bolovanii scaldati de valuri. Pescarusii taiau cerul, observand de sus jocul copilului. Daca pana la piatra in forma de om voi face fix noua sarituri, respirand de noua ori si clipind tot atat, voi trai fericit aproape noua decenii. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua Am reusit!

- Mareata Piatra, ma inclin in fata Ta si te rog, lasa-ma sa te consult putin…

- Sigur, doctore. Da-i bice.

O piatra… - Poza 1In urma cu ceva timp, am primit cadou o piatra. Nu e pretioasa, ci o banala piatra de marimea unui pumn de copil aflat in plina etapa gimnaziala. A fost culeasa de pe fundul marii, nu stiu exact daca printr-o scufundare si apucare cu mana sau o flexie indrazneata a plantei (talpa). Cert este ca piatra asta, in starea ei bruta, mi-a fost daruita. M-am bucurat enorm, apreciind nu neaparat obiectul in sine, ci ideea din spatele sau.

Cand am ramas o clipa doar eu cu mine, am scrutat cu privirea camera si ochii mi s-au oprit curiosi, tintind piatra. Am luat-o in doi timpi si trei miscari. Sau invers. M-am asezat comod, cu piatra in mana si am tras obloanele vii, lasand dulcele portocaliu din spatele ploapelor sa-mi inunde visurile…

Calatoria

1492. Columb se pregateste sa plece in mareata sa calatorie, punandu-si in gand sa ajunga la Indii pe calea vestului extrem. Are la bordul corabiilor sale mancare pentru mai multe luni, barbati puternici si credinciosi, cele mai bune echipamente de navigatie de la acea vreme. Steagul reginei flutura in vant, iar vantul umfla panzele deja ridicate. Flota asteapta impunatoare in port. Chiar inainte de plecare, un copil simplu ii ofera maestrului un dar, spunand ca el il va ajuta in misiune. Columb fixeaza ochii micutului, ii multumeste fara sa spuna nimic, se desprinde de alaiul regesc si-si ia locul pe eleganta-i corabie. Au pornit…

Dupa o saptamana. “Spre Indii pornit-am si vantul m-andeamna, stelele scapara-n sus si jos, marea-mi condamna intreg echipajul la visare. Voi reusi oare? Apele-s blande acum si dormim in tangajul fin ce ne scutura paturile, hamacele, gandurile. Stau ca un copil, tinand pe pieptul meu cald o piatra rece. Ce-nseamna asta? Am primit, inca inainte sa-ncep peripetia, o bucata de tarm. Am atins uscatul ce-mi umple golul din cap inainte sa-l gasesc? Mai am langa mine o harta ciudata si nu voi zice nimanui despre ea…”

Ritualul

1217. Un continent neatins de furia omului rau. Un taram manat de credinta-n natura, in fum, in vant, in roua si-n scrum. Oameni liberi, golasi, cu sufletu-n zari. Pe plaja cu nisip cristalin, un trib isi anima bratele-n sus, cu bete, colti de creaturi feroce, frunze alese. Sunt totusi pasnici si calmi. A venit acea seara, de care tot vorbeau strabunii. Si-au facut barci mici din lemn, cat un cot si noua la numar, solide si gata sa infrunte oceanul ce pentru ei parea infinit. Gun’Lu, maretul sef cu ochi de smarald, stia cat de norocosi sunt cu totii, ca trebuie sa faca ei asta…

Pe o roca ce patrunde in apa. “Simt tot trecutul, m-a ajuns. Intorc capul, privesc peste umar si-l vad. Mii de chipuri ma-mpung cu privirea. Sunt chipuri sterse, de fum, vechi de sute de ani, printre chipurile de azi, cu flacara vie a vietii. A venit timpul sa facem asta. Oare ce se gaseste dincolo de toata intinderea asta de ape? Ritualul e pe cale sa-nceapa. Noua copii stau cu picioarele-n apa. Barcile mici sunt gata sa plece departe, cat mai departe. Primii noua membri mari ai tribului Gun si-au pus intre partile de lemn tare, cel mai de pret obiect. E-o detasare, lasata din trecut de intelepti. Nu avem nevoie de nimic material, peste crestele muntilor ne vom inalta cu mainile goale. E aur acolo, cristale diverse, bijuterii din fildes, cate si cate. Barca mea, prima cu varful spre soare, ascunde-nauntru o…. piatra. O piatra lasata din mana in mana, din tata in fiu, din deceniu in secol, din secol in eter. E de pe tarmul asta, in care am trait cu totii. O las sa se-ncumete spre orizonturi albastre, dincolo de largul intins de ocean, unde nici macar nu stiu ce se afla…In vis mi-a tot aparut o imagine, intinderi de ape si uscat. Nopti la rand, acelasi vis. Le-am scrijelit si le-am colorat pe o piele tabacita; nici macar nu stiu ce am facut, dar un impuls m-a impins s-o asez langa piatra…”

Minunea

1364. Ezer se plimba descult, sarind peste bolovanii scaldati de valuri. Pescarusii taiau cerul, observand de sus jocul copilului. “Daca pana la piatra in forma de om voi face fix noua sarituri, respirand de noua ori si clipind tot atat, voi trai fericit aproape noua decenii. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua… Am reusit!” Intr-o deschizatura din roca in forma de om, Ezer vede o bucata de lemn, lovita, dar de forma ciudata. Se apleaca cu greu, se propteste cu picioarele intre doi pereti alunecosi si prinde obiectul. Seamana cu o barcuta. Are ochii larg deschisi, e uimit. Se aseaza la umbra stancii mari si cerceteaza epava. O smuceste si-nauntru rasuna ceva. O striveste cu greu, cu mainile-i mici si firave. Ezer nu respira. Scoate o cutie si o deschide usor. In ea, o piatra si o bucata de piele.

Citeste continuarea pe Secretele Fericirii, un feriblog de I. V. Radulescu