- Progust! Und’ esti ba? Ha’ c-am luat o sm’cherie da sticla. Ha’ ca nu poci s-o desfac. Ha’ ca-mi ‘luneca dejtele pa ia. Und’ esti ma? Progust?
Un barbat subtire, trecut de mijlocul varstei, cu haine murdare pe el, cu maini crapate, unghii mancate, par parca tratat cu centrifuga, barba tepoasa, pantofi cu aerisire pe jumatate de talpa si alte detalii mai putin semnificate, se apropie cu miscari domoale, pe trotuarul asezat langa un bulevard. Nu e singur. Mainile i se prelungesc cumva si se continua cu un suport de metal lucios, care porneste in lateral, se inconvoaie voios, merge in jos si se termina cu roti. Doua roti. De partea asta, alte bare din acelasi metal formeaza un cadru, paralel cu pamantul, la capatul caruia sta un alt suport, terminat cu roti. Doua roti. E un pat, un pat cu roti, fara saltea, fara asternuturi, dotat numai cu arcuri din lamele si cu o pereche de maini atasate de o fiinta aparent respingatoare, ce-l impinge si zambeste in vant.
- Progust? Nu poci s-o desfac, nu mer’e. Cre’ ca s-a facut accid in ea, sigur e plina da accid. Nu poci nici nu bluza. Nu me’re. Und’ esti ba?
Barbatul subtirel cu patul mobil atasat de trupu-i murdar, ca un blestem, ajunge fara sa faca zgomot langa cel cu sticla si-i vorbeste, aruncand cuvintele peste corpul ghemuit al acestuia.
- Ba nebunule, iar ai gasit o sticla goala si vorbesti ca prostu’ si te chinuiesti si zberi si lovesti cu pumnu-n gard?
- Progust, aicea-mi spui ca-s bun, a’cea-mi zici ca-s nebun. Is io nebun? Io nu poci despre tine sa sustiu ca esti nebun. N-am d-unde sa stiu. Da io?
- Nu ba, vorba vine. Nebuni e beleuzii asti toti din jurul nost’u. Toti e nebuni. Tu nu, tu esti bun. Da s-o vad!
- E, acu nu, o tiu io, ca tot o s-o desfac. O-ndes in haina s-o des’hid mai incolo. Mi-ai zis ca-s io nebun, ma doare vorbe d-astea.
- Da sticla! Daca e plina da accid si-o tii langa burta, poa’ sa bubuie, sa umfla-n ia si bubuie.
- Si daca e goala? Sa poate s-asa sa plezneasca? Io nu cred ca o fi posibil.
- Pai pa’ca tipai ca e plina si nu poci ca s-o deschizi.
- Am zis io asa? Io nu-mi amintesc. Stii ca uit iute tot. Nu-ti dau nicio sticla. Nu poci ca sa ti-o mai arat acu. Poa’ sa bubuie, nu-mi pasa.
- Daca nu aveam patu’ ast’ cu mine aicea, iti trageam o mama da bataie si te dadeam past’ gard, intre flori. Prostule!
- Da’ ce vine am io ca ba ma crezi, ba nu ma mai crezi si ma si sperii cu accidu. Poa’ sa bubuie? S-o scot din bluza? Hai c-o s-o scot.
Progust statea cu mainile lipite de pat si se uita la intreg procesul. Asista la o nastere, la venirea pe lume, dintr-o bucata de nor, dintr-o cutie fermecata, dintr-o creatura capabila sa faca vraji, a unui obiect cu puteri miraculoase. Era convins ca sticla nu putea fi decat goala iar nasterea era anosta, fara un produs viabil, ceva care sa schimbe, daca nu lumea, macar o seara. Sa adauge un strop de fericire in viata unor oameni care nu aveau decat un pat, hainele jerpelite de pe ei, ganduri putine, visuri marete si nimic, aproape nimic altceva. Sticla iesea usor din haina. Avea forme rotunde, eticheta curata, dop infiletat, continut. Cel ce-i daduse nastere respira acum usurat. Progust ramase uimit, cu gura deschisa in care se vedeau niste ramasite de dinti. Ochii ii luceau, iar o mana de desprinse usor de pe suport, intinzandu-se spre sticla cu aratatorul desfacut si celelalte degete usor stranse, reproducand o scena biblica. Daca se lasa mult rapit de peisaj, ar fi dat drumul de tot patului, lucru care nu s-a intamplat niciodata, de cand are patul. Se gandea cum vor sta la povesti superbe intreaga noapte, cum numai ei pot face, ei, in lumea asta plina de nebuni, in care doar perechea asta se prea poate sa fi ramas intreaga la minte. Ce gust bun are berea proaspata, mai ales cand o procura altcineva si nu trebuie decat sa fii la locul potrivit, la momentul potrivit. Ar putea, manati de efectul lin al berii, sa puna la punct un plan prin care sa schimbe lumea, sa se imbogateasca subit, sa aiba un acoperis deasupra capului, mancare, sotii frumoase si nimeni, nimeni sa nu-i mai critice pentru nimic. Sa scape de toti nebunii din jurul lor. Sticla avea sa se desfaca de la sine acum, calatorea singura din gura in gura si stia cat sa toarne, nici mai mult, nici mai putin. Asta e fericirea, sustrasa din lucruri marunte…
Pe cand se gandea la toate acestea, de bucurie, de emotie si alte sentimente inrudite, Progust zdruncina patul. Din el, cu miscari incete, se desmetici un batran cu doua pulovere aranjate gresit, cu pantaloni grosi ce erau innodati la genunchii ce nu se mai continuau cu gambe, glezne, picioare, asa cum aveau ceilalti. Parul sau era alb, bogat. Avea pielea curata pe fata si un chip blajin, cu ochi mari si stralucitori, cu buze sidefii vizibile printre o barba deasa si lunga. Era tatal lui Progust.
?
